Arhontele Balica
Î n anii ‘40 ai secolului al XIV-lea domnea în Ţara Cărvunei arhontele Balica. Un oarecare Balica, arhonte al Cărvunei, formula folosită de Cantacuzino, este asemănătoare cu cea din Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor), referitoare la ducele transilvan Gelu, un oarecare român Gelu (Gelou quidam Blacus) şi indica numele şi titlul cârmuitorului ţării din colţul maritim meridional al ţinuturilor carpato-pontice. Dacă peste titlu s-a trecut, în general, cu uşurinţă, numele stăpânitorului Ţării Cărvunei a provocat o vie controversă. Nicolae Iorga îl considera un nume curat românesc, afirmând că poate apropia numele cârmuitorului Cărvunei de al maramureşanului Balc sau Baliţă de la mijlocul secolului al XIV-lea . Istoricii bulgari , punând accent pe prezenţa cumană în această zonă, au afirmat că acest nume derivă de la cuvântul cuman balîq. Existent în vestitul dicţionar cumano-latin alcătuit pe la 1300, Codex Cumanicus, cuvântul balîq (peşte) nu ar fi altceva decât etimonul din care a provenit numele lui Balica, antroponim turcic, precum însuşi purtătorul său şi cei cârmuiţi de el . Mutafciev (un istoric bulgar), scria că principele nu se numeşte Balica, ci Balik. Numele său e turanic şi de origine cumană, descendent, probabil, din acei boieri cumani pe care invazia tătarilor în teritoriile din jurul Mării Negre îi împrăştiase prin Ungaria, Bizanţ şi Bulgaria, unde ei găsiră o nouă patrie. În Bulgaria, cumanii, din care face parte şi familia lui Balica, puţin câte puţin, au fost bulgarizaţi . O altă teză susţine că Balica a fost urmaşul la tron al lui Sarî Saltuq, şi deci ar fi rasă turcească . Etalată cu o abundentă argumentaţie filologică, înălţată pe axiomatica prezenţă cumană în aceste ţinuturi, filiaţia baliq-Balica a fost îmbrăţişată de o serie de bizantinişti . În analiza colaborărilor cu alte populaţii ce au trecut prin acest spaţiu în perioada medievală, Nicolae Iorga a atras, cel dintâi, atenţia asupra simbiozei româno-turcice şi româno-cumane , procese istorice incontestabile, înfăţişând evoluţia treptată a asimilării turcilor de către români, dovedită, atât de izvoarele literare, cât şi de toponimia şi antroponimia ţinuturilor carpato-danubiano-pontice. Însuşi numele Basarab, al întemeietorului dinastiei principatului Ţării Româneşti, era arătat a fi un împrumut de la cumani. Prezenţele turcice în ţinuturile danubiano-pontice sunt, de asemenea, certe, urmele lor păstrându-se de către românii localnici în toponime precum Peceneaga sau chiar în existenţa actuală a comunităţilor de găgăuzi. Decisiv rămâne, însă, numele cârmuitorului de pe la 1340 al Cărvunei, Balica. Oricât ar părea de ciudat ca antroponim, chiar şi la turcici, se poate totuşi, accepta, un nume sau o poreclă cumană, Balic (peşte). Numai că, stăpânitorul Ţării Cărvunei nu se numea Balic, ci Balica. Textul istoriilor lui Ioan Cantacuzino dau forma Μπαλίκαν, către Balica, prepoziţia πρός indicând cazul acuzativ al unui nume masculin terminat în as (ας), Μπαλικας (Balicas). Acesta nu este altceva decât forma bizantină a antroponimului Balica. În cazul unor substantive asigmatice, cum este Balic, forma din pasajul memoriilor lui Ioan Cantacuzino ar fi fost alta (πρός Μπαλικα). Numele, Balica, frecvent din Evul Mediu şi până astăzi, este atestat în toate provinciile istorice româneşti . Un contemporan omonim, mai tânăr, al stăpânitorului Cărvunei a fost puternicul bărbat Balc, fiul voievodului Sas al Moldovei, el însuşi voievod, Balica sau Baliţa al atâtor diplome angevine şi al unui celebru chrysobul patriarhal din vara anului 1391. Alături de acest ilustru reprezentant al familiei Drăgoşeştilor maramureşeni, numele Balica, Balc în transcripţia latino-ungară a diplomelor angevine, a mai fost purtat şi de alţi nobili români transilvani, precum unul din fiii voievodului Ioan de Beiuş, de la anul 1363, sau de cneazul din Milaş, de pe meleagurile bănăţene, la 1371-1372. Baliţa se chema şi unul dintre boierii lui Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432). A fost, între altele, şi numele marelui vistier şi hatman Isaac Balica de la începutul veacului al XVII-lea, fiul pitarului Gheorghina din Ţara Românească şi rudă cu vestiţii boieri ai lui Mihai Viteazul, Buzeştii. Contemporanul său ceva mai în vârstă, Melentie Balica, hatman al Moldovei în vremea lui Petru Şchiopul, a fost ctitor al bisericii Balicăi din Iaşi. Alţi boiernaşi Balica au fost pomeniţi în sate din Dolj şi Mehedinţi, în secolul al XVII-lea. În pragul veacului următor, în marea revoltă antihasburgică condusă de Francisc Rakoczi al II-lea s-a remarcat Nichita Balica, unul dintre căpitanii transilvani. Ambele forme, Balica şi Baliţa, sunt diminutive româneşti ale onomasticului Bale sau Bală, de asemenea întâlnit în toate ţinuturile carpato-danubiano-pontice sau balcanice locuite de români, fără a exclude un etimon cumanic . Din antroponimele acestui etimon foarte productiv, mai ales în Evul Mediu, au provenit numeroase denumiri geografice păstrate şi astăzi pe tot întinsul pământului românesc, precum: Bălca, Bălcaciu, Bălcăuiţi, Bălceana, Bălceşti, Băleasa, Băleni, Băleşti etc. O dovadă suplimentară a apartenenţei etnice a antroponimului Balica se află în însăşi memoriile lui Ioan Cantacuzino care aminteşte pe fraţii cârmuitorului Ţării Cărvunei, Theodor şi Dobrotiţă. Mediul familial al stăpânitorilor Cărvunei era departe de a fi cumanic, antroponimele, mai cu seamă Balica şi Dobrotiţă, diminutivate similar, găsindu-şi corespondenţa la români. Istoriile lui Ioan Cantacuzino conferă lui Balica titlul de arhon sau arhonte al Cărvunei. Titlul este acelaşi cu al cârmuitorilor Paristrionului bizantin din secolele XI-XII şi echivalent cu acela de duce . Odinioară, înaltă magistratură orăşenească, evoluată până la formele unei dregătorii cu mari atribuţii în conducerea cetăţilor imperiale, mai mult sau mai puţin libere, demnitatea de arhonte a căpătat, încă din secolul al X-lea, şi alt sens, desfăcut din cadrele stricte ale ierarhiei aulice a Curţii bizantine. Astfel, referindu-se la seniorii din Caucaz, vasali Bizanţului în secolul al X-lea, ilustrul scriitor, împăratul Constantin Porfirogenetul, îi numea arhonţi. Cartea bizantină a ceremoniilor acorda, în acelaşi secol al X-lea, titlul de arhonte unor prinţi vasali imperiali cum ar fi, de exemplu, conducătorii croaţilor şi sârbilor, titlu provenit din însuşi acela al guvernatorului themei Dalmaţia din secolul al VII-lea. Un caz deosebit de sugestiv, care are avantajul să fie chiar din secolul al XIV-lea, este acela al insulei Lemnos, unde ducelui imperial bizantin, menţionat la 1366, i-au urmat doi arhonţi, potentaţi locali mai mult sau mai puţin independenţi, numiţi în hrisoave kefalii (căpetenii) şi protovestiari. Ţinând seama şi de caracterul arhaizant al literaturii istorice bizantine, chiar şi a celei meşteşugite a împăratului Ioan Cantacuzino, titlul de arhonte atribuit lui Balica, stăpânitorul Cărvunei, era doar veşmântul constantinopolitan ce acopera o demnitate locală. Faptul este uşor sesizabil printr-o analiză de istorie consacrată unui renumit document bizantin, actul patriarhului Antonie al Constantinopolului din august 1391 pentru mănăstirea Drăgoşeştilor de la Perii Maramureşului. Astfel, când la rugămintea nobilului Dragoş, sosit în pelerinaj la Constantinopol, patriarhul înălţa mănăstirea părintească a fiilor lui Sas al Moldovei, Sfântul Mihail din Perii Maramureşului, la rangul de stravropighie (direct subordonată patriarhiei din Constantinopol) şi pe egumenul ei, exarf al ţinuturilor Sălaj (Codru/Silvania), Ugoceea, Bereg, Ciceu, Unguraş şi Bistra, cartea arhiepiscopului Antonie îi numeşte pe cei doi fraţi maramureşeni cei de prea bun neam, fiii iubiţi întru Sfântul Duh al smereniei noastre, voievodul Baliţa (ό Μπάλιτζας) şi Dragoş. Într-o însemnare sinodală din acelaşi august 1391, reflectând larga autoritate politică a Drăgoşeştilor în nordul ţinuturilor carpatice, cei doi fraţi erau numiţi arhonţi de acolo, voievodul Baliţa şi fratele său Dragoş. Astfel, în cazul special realităţilor româneşti, titlul bizantin de arhonte acopera pe acela de voievod sau duce, după echivalentul său romanic. Şi, nu este exclus ca demnitatea cu care era înveşmântat Balica să fi fost aceea de voievod sau duce al Ţării Cărvunei. Ţinutul bine populat al Cărvunei mijlocului secolului al XIV-lea era capabil, după consemnarea lui Ioan Cantacuzino, să furnizeze un corp de oaste, pentru o expediţie de anvergură, în valoare de 1.000 de oşteni aleşi. Cifra lăsa să se presupună aproape tot atâţia capi de familie, cu circa 5.000 de suflete, precum şi un suport local economico-social care să îngăduie absenţa, pentru o campanie, a atâtor bărbaţi cu auxiliarii lor. Pentru o comparaţie de epocă referitoare la ţinuturile carpato-danubiano-pontice, regulamentul militar al împăratului rege Sigismund de Luxemburg din anul 1430 indica, pentru expediţii externe, valoarea contingentului Moldovei şi Ţării Româneşti la 10.000 de ostaşi, al Bihorului la 600, al Banatului timişan la circa 1.000 de luptători. Chiar şi cu importantele ajustări necesare analizei a două fenomene distanţate în timp la opt decenii, cifra de 1.000 de luptători dovedeşte adâncimea teritorială a Ţării Cărvunei, câtuşi de puţin redusă la litoralul pontic. Sistemul medieval de recrutare care, alături de specificitatea etnică, avea şi numeroase trăsături comune, prevedea formarea corpurilor de oaste din contingentele satelor şi seniorilor, diviziunilor administrative şi oraşelor, la care se adăugau trupele proprii ale stăpânitorului, steagul sau garda sa, uneori cuprinzând şi mercenari. Corpul de oaste pe care, în deceniul cinci al secolului al XIV-lea, îl ridicase arhontele Balica, alcătuit, de bună seamă, pe aceleaşi principiu, nu a cuprins elemente mercenariale. După expediţie, cei rămaşi în viaţă s-au întors la vetrele lor, ori acest lucru nu ar fi fost posibil dacă ei nu ar fi fost din părţile locului. Angajarea politico-militară, de anvergură, a Hoardei de Aur, pe multiple fronturi cu direcţii strategice diferite, a slăbit tensiunea mongolă la Dunărea de Jos. Cârmuitorul Ţării Cărvunei, arhontele Balica, a putut, astfel, răspunde bucuros soliei împărătesei Bizanţului, Ana de Savoia, soţia răposatului basileu Andronic al III-lea şi regenta statului în vremea minoratului fiului său, Ioan al V-lea Paleologul. Solia era o disperată cerere de ajutor militar. După ce Curtea bizantină a înscris, în dreptul reuşitelor, câteva succese, cum ar fi, de pildă, dezamorsarea, în vara anului 1341, a pericolului invaziei Hoardei de Aur prin intermediului negocierilor, respingerea pretenţiilor ţarului Ivan Alexandru de Târnovo, dar şi pregătirea unui grandios plan de restaurare politică imperială în sudul Peninsulei Balcanice, a început să se confrunte cu un adevărat război civil. Totul a început cu creşterea opoziţiei membrilor consiliului imperial (opoziţie în spatele căreia se situa megaduxul Alexios Apokaukos şi patriarhul Ioan al XIV-lea Kalekas, alături de care, în final se va situa şi împărăteasa regentă Ana de Savoia), împotriva marelui domestikos Ioan Cantacuzino, care jucase până atunci un rol important în politica bizantină şi a cărui putere crescuse suficient cât să-i înspăimânte pe oponenţii săi, motiv pentru care a fost silit să părăsească oraşul Constantinopol (23 septembrie 1341). Gestul politic de la Constantinopol nu se va lăsa aşteptat de urmări pentru că, în curând, la 26 octombrie 1341, în cetatea Didymotika, Ioan Cantacuzino s-a proclamat împărat, păstrând însă, în toate formele, drepturile legitime ale lui Ioan al V-lea Paleologul (împăratul minor). Evenimentul nu a fost, prin aceasta, mai puţin grav, proclamaţia de la Didymotika fiind semnalul izbucnirii războiului civil în Imperiul Bizantin. Era doar prilejul manifestării deschise a profundei crize a societăţii bizantine. În Bizanţ criza s-a complicat rapid şi prin implicaţiile externe: regatul sârb sub kralul Ştefan Duşan, ţaratul bulgar de Târnovo, turcii anatolieni şi, în primul rând, Umur, beyul de Aydin, puterile maritime latine precum Veneţia, Ciprul, Rhodosul Ospitalierilor, ultimele trei fiind grupate de papalitate într-o cruciadă antiturcă (1344), toţi aceştia au intervenit în războiul din Imperiul Bizantin, solicitaţi sau nu de protagoniştii conflictului, însă întotdeauna ghidaţi de propriile interese. După numeroase eşecuri politico-militare, sprijinit de aristocraţia funciară şi de resursele financiare ale acesteia, recunoscut şi susţinut neabătut de românii din Vlahia Mare thessaliană, Ioan Cantacuzino a izbutit, în vara anului 1345, să supună Thracia, nu fără concursul militar al trupelor turce ale emirilor Umur de Aydin şi Orkhan al osmanilor, izolând, astfel, Constantinopolul. În această împrejurarea deosebit de favorabilă, stăpânind o bună parte din zona de apus a Imperiului, Ioan al VI-lea Cantacuzino s-a încoronat basileu de Adrianopol (21 mai 1346). Cu resursele financiare ale Constantinopolului bizantin în decadenţă, lipsită de mijloacele diplomaţiei cantacuzine, privată de principalul sfetnic, marele duce Alexios Apokaukos, ucis de proprii săi deţinuţi politici (11 iunie 1345), împărăteasa regentă Ana de Savoia a recurs, în primăvara anului 1346, când totul părea pierdut pentru cauza sa, la spijinul militar al domniei din Ţara Cărvunei. Solia imperială bizantină sosită în primăvara anului 1346 la Curtea arhontelui Balica al Cărvunei, constituia o nouă confirmare de drept internaţional a principatului pontic de către Bizanţ şi, totodată, prilejul unei contraacţiuni politico-militare. Corpul de oaste pregătit de arhontele Balica pentru a interveni în Bizanţ, în ajutorul cauzei împărătesei Ana de Savoia şi a fiului ei Ioan al V-lea Paleologul, a cuprins 1.000 de oşteni aleşi, puşi sub comanda fraţilor domnului Cărvunei, Theodor şi Dobrotiţă. Prudent, cârmuitorul statului rămânea în ţară spre a veghea la apărarea acesteia. Expediţia presupunea un marş de-a lungul ţărmului, de circa 400 km sau deplasarea unei grupări de nave, aproape o mică flotă. Condus de cei doi fraţi, Theodor şi Dobrotiţă, corpul de oaste din Ţara Cărvunei a obţinut o schimbare a situaţiei pe ţărmul vest-pontic: oraşele de aici, până la Stagnare şi Midia în sud, care acceptaseră domnia lui Ioan al VI-lea Cantacuzino, au fost convinse să revină la credinţa faţă de Curtea de la Constantinopol. Intrarea în capitală a corpului de oaste al fraţilor Theodor şi Dobrotiţă, care sperau să înfăptuiască lucruri mari , nu a putut fi interceptată de forţele cantacuzine. După primirea la Curte, cu deosebită cinste, a fraţilor arhontelui Balica, Dobrotiţă, personalitate puternică ale cărui merite militare erau apreciate, a fost numit de împărăteasa regentă şi de consiliul ei strateg (funcţia de strateg fiind echivalentă cu cea de general-comandant) al armatei imperiale bizantine. Totodată, după cutuma relaţiilor politico-diplomatice ale vremii, spre a consfinţi alianţa imperiului cu Ţara Cărvunei, la Curtea constantinopolitană s-a celebrat căsătoria lui Dobrotiţă cu fiica răposatului Mare duce Apokaukos. La această dată, împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino se afla la Didymotika, în preajma vadului peste fluviul Maritza, pe unde drumul Thesalonicului se îndrepta spre Constantinopol. Forţele sale controlau itinerarul până la longitudinea Selymbriei (azi Silivri) unde se instalase un corp de oaste cantacuzină sub comanda protostratorului Phakrases. Dislocarea acestei forţe asigura comunicaţia pe drumul Thesalonicului, ce deschidea, practic, accesul până sub zidurile Constantinopolului. De aceea, curtea bizantină a decis să elimine, mai întâi, acest pericol imediat. Se putea obţine, astfel, controlul asupra ţărmului de la Marmara al Thraciei, după cum expediţia fraţilor Theodor şi Dobrotiţă izbutise să-l realizeze pe coastele pontice. Situată pe ţărmul Mării Marmara, într-o zonă puternic ondulată, cu pripoane şi râpe adânci, săpate de torenţi coborâţi din dealurile stâncoase, cetatea Selymbria avea o poziţie dificil de atacat. Viile plantate pe dealurile din jur circumscriau strâns drumurile ce duceau spre oraşul fortificat. Apropierea forţelor conduse de Dobrotiţă, având în subordine şi corpul de oaste din Ţara Cărvunei al fratelui său Theodor, nu a scăpat neobservată, deşi efectivele acestora nu par să fi fost prea mari. Protostratorul Phakrases nu a aşteptat să fie asediat în cetate ci, cu trupele sale şi cu un contingent selymbrian, a ieşit în întâmpinarea oastei lui Dobrotiţă. Dezavantajată de terenul accidentat , necunoscut multora dintre luptători, inclusiv lui Dobrotiţă, oastea imperială nu şi-a putut desfăşura cavaleria şi şarja. Posibil, surprinsă într-o ambuscadă, ea a fost înfrântă. Încercarea de a-l captura pe însuşi strategul Dobrotiţă nu a izbutit însă. Împreună cu fratele său, Theodor, el a readus la Constantinopol oastea rămasă. Dintre cei prinşi în ciocnirea dinaintea zidurilor Selymbriei, o parte, cei mai de vază, au fost închişi spre obţinerea obişnuitei răscumpărări, iar ceilalţi au fost eliberaţi, oprindu-li-se caii şi armele. Eşecul de la Selymbria nu a diminuat creditul lui Dobrotiţă la Curtea bizantină, el continuând să se bucure de cinstea cuvenită din partea împărătesei. Fratele său, Theodor, împreună cu luptătorii rămaşi din corpul de oaste al Ţării Cărvunei, împlinindu-se sorocul slujbei militare în afara fruntariilor, s-au reîntors în patrie . Căci, la Dunărea de Jos, evoluţia reconquistei româneşti antimongole solicita atenţia şi forţele militare ale arhontelui Balica.
